Autor:
Dr. Georgeta Hanganu
- Medic Primar Laborator Clinic şi Medicină Transfuzională
- Directorul Centrul de Transfuzie Sanguină Ploieşti
În fiecare clipă cineva are nevoie de sânge. Se petrec foarte multe accidente, sunt foarte mulţi pacienţi care suportă intervenţii chirurgicale dificile, extrem de mulţi oameni care suferă de afecţiuni grave oncologice sau hematologice, la care singura şansă de supravieţuire este transfuzia de sânge fie ocazională, fie la un interval de timp, fie ritmic, pe parcursul întregii vieţi. Pentru milioanele de oameni care au nevoie de tratament transfuzional, punga de sânge face diferenţa între viaţă şi moarte.
Una dintre problemele majore ridicate de transfuzia de produse de sânge, este printre altele, şi aceea că fiind un produs biologic, este un potenţial transmitor de viruşi. Nu sunt de neglijat viruşii cunoscuţi: HIV, (Virusul Imunodeficientei Umane), HCV (Virusul Hepatitic C), HTLV (Human T Leucocytes Virus), CMV (Virusul Citomegalic), şi nu în ultimul rând HBV (Virusul Hepatitic B).
Astăzi infecţia cu virusul hepatitei B reprezintă o problemă de sănătate publică mondială. Se estimează că în lume există peste 2 miliarde de persoane infectate în timpul vieţii. Foarte multe persoane infectate cu virus hepatitic B, descoperă absolut întâmplător ca sunt purtători ai virusului hepatitei B. Marea majoritate descoperă în cursul unor analize de rutină prezenţa în sânge antigenul de suprafaţă (Ag HBs) a virusului hepatic B. Foarte rar, investigaţii suplimentare asociate unor transaminaze mărite, conduc la descoperirea antigenului de suprafaţă. În general infecţia cu virus B nu se manifestă clinic spectaculos, şi în consecinţă rămâne nedescoperită. Foarte mulţi oameni descoperă, cu prilejul unei donări ocazionale de sânge, că au trecut printr-o infecţie cu virus B. Aceştia sunt îndepărtaţi din rândul donatorilor, şi îndreptaţi către serviciile de gastroenterologie, iar sângele donat este incinerat.
Există însă o formă particulară de infecţie cu VHB identificată doar prin biologie moleculară, şi anume, infecţia ocultă cu VHB, definită prin prezenţa ADN VHB în ţesutul hepatic, uneori şi în ser, la persoanele cu AgHBs absent în ser. Prevalenţa infecţiei oculte cu virus B nu este cunoscută, în ciuda a numeroase studii, care prezintă dezavantajul includerii unui număr relativ mic de persoane, lipsa standardizării testelor de laborator, care aproape toate sunt retrospective. În ceea ce priveşte populaţia aparent sănătoasă, prevalenţa infecţiei oculte cu virus B a fost cercetată mai mult la donatorii de sânge şi mult mai puţin în populaţia generală.
La donatorii de sânge prevalenţa infecţiei oculte cu virus B este mult redusă în ţările dezvoltate, spre deosebire de una semnificativ mai ridicată în ţările în curs de dezvoltare. În populaţia generală a fost depistată în 16% din cazurile studiate. În patogeneza infecţiei oculte cu virus B au fost avansate următoarele ipoteze: imunitatea gazdei, interferenţe virale, factori epigenetici. Pentru detectarea ADN-VHB, la valori serice foarte reduse, este nevoie de utilizarea unei tehnologii sensibile şi specifice PCR (Polymerase Chain Reaction) sau NAT (Nucleic acid testing). Prin utilizarea PCR în timp real pot fi detectate majoritatea infecţiilor oculte (<10 copii/ml). Peste 92 de milioane de donări de sânge sunt colectate la nivel mondial în fiecare an. O singură donare de sânge transformată în produse labile, poate ajunge la trei persoane, iar produsele stabile de la o singură donare pot ajunge la sute de pacienţi. Deşi testarea este tot mai elaborată, în sensul creşterii securităţii transfuzionale, este unanim recunoscută existenţa unui risc rezidual de infectare cu HIV, HCV, HBV, WNV, CMV, etc. Screening-ul sângelui donat, pentru bolile infecţioase virale este o măsură cheie de siguranţă, în toată lumea, pentru protejarea pacienţilor, ceea ce a determinat introducerea NAT în foarte multe ţări încă din 1997, în funcţie de situaţia epidemiologică a zonei respective şi de potenţialul economico-financiar al ţării. Transmiterea infecţiei oculte cu virus B poate fi cauzată de transfuzii, transplant hepatic, hemodializă şi transplant medular.
Deşi riscul hepatitei post-transfuzionale este acum foarte redus, riscul infecţiei prin transfuzie de produse de sânge este încă foarte mare (1: 100.000), comparativ cu VHC (1:700.000), şi cu HIV (1:2.000.000). Post-transplant hepatic, riscul infecţiei cu VHB de la donator cu infecţie ocultă cu virus B variază între 25-94%, dar este mult mai redus după transplantul medular. Prevalenţa infecţiei oculte cu virus B la pacienţii hemodializaţi este mai ridicată (14-19%). Infecţia ocultă cu virus B este o entitate biologică complexă, legată în principal de persistenţa indefinită a ADN VHB, în hepatocite şi supresia puternică a replicării virale. Infecţia ocultă cu virus B contribuie esenţial la imposibilitatea eradicării infecţiei cu VHB.
În România prevalenţa infecţiei oculte cu virus B rămâne necunoscută, această entitate fiind de cele mai multe ori subdiagnosticată. Infecţia ocultă cu virus B poate fi transmisă prin transfuzii, transplant hepatic şi perinatal. În afară de testarea pentru Ag HBs, testarea pentru anti-HBc, anti-HBs, anti-HBe, a sângelui folosit în transfuzii ar fi o opţiune. Testarea sângelui prin PCR în timp real pentru toţi markerii virali cunoscuţi este o realitate în majoritatea ţărilor europene şi rămâne pentru moment un deziderat, o opţiune notabilă pentru România.
