Adesea se consideră că dacă ochii copilului arată bine şi el nu se plânge nu este nevoie de un control de specialitate, dar aceste elemente sunt înşelătoare. Copilul poate să nu sesizeze o diferenţă între cei doi ochi sau poate să nu raporteze simptomele, dacă nu sunt dureroase.
Este bine să verificăm periodic starea ochilor copiilor noştri acasă, prin urmărirea obiceiurilor pe care aceştia le dezvoltă precum şi prin tehnici simple, uşor de aplicat prin intermediul unor jocuri.
Observăm dacă ei se apropie prea tare de televizor sau de carte/tabletă/calculator, poziția în care se joacă etc. Importantă este şi poziţia capului, răsucirea poate sugera o vedere preferenţială pentru un ochi sau compensarea vederii duble.
Putem efectua şi câteva teste simple: jucându-ne cu o lanternă mică, la cca 50 cm în faţa micuţului proiectăm lumina către ochi şi observăm unde se formează reflexul pe cornee. Dacă el nu este în centrul pupilei la ambii ochi când copilul priveşte spre lumină este un semn de strabism. Deasemenea ii arătăm o imagine/jucărie de care este interesat şi încercăm să îi acoperim alternativ câte un ochi. Desigur că această manevră îl va deranja, dar reacţia trebuie să fie relativ egală la ambii ochi, altfel suspectăm o ambliopie.
Înroşirea marginii pleoapelor şi/sau apariţia de scuame albicioase la baza genelor poate deasemenea fi un semn de viciu de refracţie.
Bineînţeles că orice element suspect va deveni motiv de vizită la oftalmolog.
Chiar în lipsa acestora, recomandabil este ca un consult oftalmologic să se efectueze în fiecare an pentru diagnosticarea şi tratarea viciilor de refracţie, a strabismelor, a inflamaţiilor, a alergiilor, iar în cazul în care s-a depistat o problemă, este indicată urmărirea la 3 sau 6 luni.
Din fericire progresele tehnologice permit uşurarea stresului resimţit de copil, părinţi şi examinator. Încă de la 6 luni se pot măsura, cu ajutorul autorefractometrelor pediatrice, viciile de refracţie şi deviaţiile strabice. Investigaţia se realizează de la distanţă de 1 metru, fără picături sau alt contact cu copilașul care stă confortabil în braţele mamei şi a cărui privire este atrasă de zgomotul şi lumina făcute de aparat.
Este bine ca “pacientul” mai măricel să fie pregătit înainte, să i se explice în ce va consta examinarea oculară, în cuvinte simple: nu vor exista injecţii, nu va fi nimic dureros, doar i se vor arăta desene şi poze sau lanterne colorate. Unele din imagini se pot afla în interiorul unor aparate care fac “poze” ochilor. Spre sfârşitul întâlnirii probabil că va trebui să fie “spălat” pe ochi de 2-3 ori şi apoi reexaminat după o scurtă aşteptare în care i se vor spune poveşti de către părinţi.
În unele cazuri de colaborare dificilă poate fi nevoie de observarea iniţială de la o distanţă mai mare a copilului şi a obiceiurior sale, acordarea de timp pentru familiarizarea lui cu mediul iar uneori chiar de mai multe vizite la cabinet.
