Cauze
Cauzele pierderii de urină la femei includ afecţiuni ale vezicii urinare, sau afecţiuni ale mecanismului sfincterian (pierderea de urină la efort).
Cele două situaţii menţionate mai sus pot fi evidenţiat şi diferenţiat uşor prin întrebările: pierdeţi urină în drumul spre toaletă atunci când apare senzaţia, bruscă şi intensă, de a urina, sau, respectiv pierdeţi urină când tuşiţi, când ridicaţi greutăţi, când alergaţi? Cele două situaţii, pierderea de urină în drum spre toaletă cu senzaţia de grabă la urinare şi pierderea de urină la efort au cauze diferite şi soluţii terapeutice diferite, de aceea este important să se lămurească de la început ce tip de pierdere de urină are pacienta.
Când pacienta urinează des, simte la urinare o senzaţie de urgenţă, greu de controlat şi pierde până să ajungă la toaletă, cauza este o hiperactivitate a vezicii urinare şi vezica este cea care trebuie tratată, calmarea ei putându-se face prin medicamente, stimularea electrică a centrilor care controlează relaxarea ei, reînvăţarea controlului asupra senzaţiei de urinare.
Când pacienta pierde doar la tuse, efort, râs, strănut, alergat, urcat scări, cauza este o deficienţă a sfincterului care nu se închide eficient. Această deficienţă poate fi moştenită, mai multe femei din familie putând avea simptomul acesta, ceea ce se moşteneşte fiind un ţesut conjunctiv mai slab, persoanele respective fiind predispuse şi la varice sau hemoroizi.
Deficienţa de închidere a sfincterului poate fi însă şi favorizată de naşterile multiple sau cu feţi cu greutate mare, de afecţiunile cu tuse cronică, de constipaţie şi de obezitate, deci de orice creşte presiune a abdomenului asupra muşchilor perineului. În toate aceste cazuri ajută scăderea în greutate, tratarea constipaţiei, reîntărirea perineului, prin exerciţii specifice, sau prin stimulare electrică a musculaturii şi în cazul în care acestea nu sunt suficiente se poate recurge şi la metode chirurgicale.
Diagnostic
Aşa cum am precizat, diagnosticul este sugerat de discuţia cu pacienta asupra simptomelor ei. De asemenea, completarea cu un Calendar Micţional ajută foarte mult la evidenţierea acestor simptome. În acest Calendar Micţional pacienta notează pe 2-3 zile volumele eliminate la fiecare urinare cât şi pierderile de urină. O pacientă cu urinări dese cu volume la urinare de câte 150 ml şi cu pierderi ce preced urinarea este o pacientă cu probleme de vezică, în timp ce o pacientă care urinează cu volume de 300-400 ml, iar pierderile nu sunt legate de momentul urinării, este o pacientă care are probleme de închidere a sfincterului.
Tratamentul în ambele cazuri poate fi iniţiat după stabilirea diagnosticului prin discuţia cu pacienta, examinarea calendarului micţional, un examen local efectuat de medic (examen ginecologic al perineului, cu vezică plină, pentru a constata starea uretrei, poziţia vezicii, existenţa unui prolaps) şi un examen de urină.
În cazurile în care simptomele nu sunt clar interpretable, cum ar fi cazul în care pacienta are atât simptome de vezică hiperactivă cât şi pierderi de urină la efort, când pacienta a fost deja operată pentru pierdere de urină şi aceasta a reapărut, cazurile în care pacienta are un istoric cu afecţiuni neurologice, sau diabet zaharat, pentru a stabili diagnosticul corect este nevoie de probe urodinamice.
Tratament
Este important de subliniat că cel mai important aspect în luarea deciziei de tratament, atât pentru pacientă cât şi pentru medic, este să lămurească şi să decidă care este simptomul cel mai supărător pentru pacientă, pe care aceasta îl doreşte tratat şi rezolvat sau măcar ameliorat.
Al doilea aspect important de lămurit este cât se poate ameliora acest simptom cu diverse metode de tratament, şi dacă există vindecare completă şi definitivă. Al treilea aspect ce nu trebuie omis este discutarea reacţiilor adverse şi a urmărilor diverselor metode de tratament.
Prima linie de tratament este recomandat să fie o metodă, sau o combinaţie de metode, care să nu producă modificări ireversibile, adică metode care conservă situaţia prezentă şi au şanse să îmbunătăţească situaţia dar la care se poate renunţa sau poate fi înlocuită cu o alta fără însă a lăsa urmări asupra pacientei, aşa cum ar lăsa o operaţie chirurgicală.
Pentru pacientele cu urinare deasă şi vezică hiperactivă această primă linie de tratament este reprezentată de medicamente calmante vezicale şi de stimulări electrice ale nervului tibial, în şedinţe de câte 20 min de 2-3 ori pe săptămână, cca 20 de şedinţe. Prin acest procedeu curentul emis de aparat ajunge pe calea nervului tibial la centrii care relaxează vezica urinară situaţi în regiunea sacrată.
Pentru pacientele cu pierderi de urină la efort, prima linie de tratament este reprezentată de învăţarea unei contracţii corecte a muşchilor perineali şi exersarea zilnică a acestei contracţii, cu control periodic, astfel încât pacienta să recapete controlul acestor muşchi şi prin exerciţtii regulate să le crescă tonusul şi eficienţa. Pentru cele care nu pot contracta eficient perineul muşchii pot fi stimulaţi electric, şi tonifiaţi prin şedinţe de stimulare de 2 ori pe săptămână, cu ajutorul unui electrod vaginal/perineal de unică folosinţă.
Aceste metode ajută cam 2 din 3 paciente să simtă o îmbunătăţire suficientă, astfel încât să fie mulţumite de tratamentul prescris, pe care însă îl vor urma prin exerciţii sau medicamente, la domiciliu, permanent.
Dacă aceste metode nu dau rezultate satisfăcătoare în 3-6 luni de tratament, se trece la metode mai invazive. Astfel, pentru pacientele cu vezică hiperactivă se poate injecta în vezică, prin cistoscopie, toxină botulinică, care calmează vezica şi face ca pacienta să meargă mai rar la toaletă, fără grabă şi să nu mai piardă urină. Pentru pacientele cu pierderi de urină la efort se poate monta chirurgical o bandeletă sub uretră, pe care uretra să facă o curbură când pacienta face efort şi astfel pierderea de urină să se reducă sau să dispară.
Este important de menţionat o confuzie frecventă. „Ruptura de perineu” este un termen care nu este legat de tulburările urinare sau de pierderea de urină. „Ruptura de perineu” este un termen care exprimăa o modificare de poziţie a vezicii urinare. Operaţia de „ruptură de perineu” nu este o operaţie făcută să corecteze tulburările de urinare ci să restabilească poziţia vezicii. „Ruptura de perineu” nu se corectează cu bandeletă care se pune sub uretră.
Autor:
Dr. Andrei Manu Marin
- Medic primar urolog, doctor în ştiinţe medicale
- Specialist în neuro-urologie
