Prof. Univ. Dr. Mihai Berteanu, Presedinte de onoare Societatea Română de Reabilitare Medicală
Medicina Fizică și de Reabilitare a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare importantă, pe fondul apariției și integrării unor tehnologii precum robotica, inteligența artificială, realitatea virtuală și senzorii purtabili. În același timp, creșterea numărului persoanelor care trăiesc cu dizabilități pune în evidență nevoia ca reabilitarea să ocupe un loc important în continuitatea îngrijirii medicale și în strategiile sistemului de sănătate.
Despre evoluția specialității, rolul noilor tehnologii, dezvoltarea telereabilitării și perspectivele medicinei fizice, dar și despre importanța echipei multidisciplinare și a relației directe dintre medic și pacient, am discutat cu Prof. Univ. Dr. Mihai Berteanu, Președinte de onoare al Societății Române de Reabilitare Medicală. În perspectiva sa, tehnologia poate extinde semnificativ posibilitățile de diagnostic, evaluare și tratament, însă finalitatea trebuie să rămână aceeași: folosirea progresului medical în beneficiul pacientului, fără ca relația directă dintre medic și om să fie pierdută.
Privind evoluția specialității din ultimii ani, care considerați că este cea mai importantă schimbare pe care a adus-o Medicina Fizică și de Reabilitare?
Dintre cele mai dezvoltate, aș menționa, în primul rând, tehnologia robotică, utilizată tot mai mult în reabilitarea medicală. Acest trend a început în urmă cu 10-15 ani, însă în prezent tehnologia este mult mai dezvoltată și mai complexă. Printre elementele mai noi se numără, evident, inteligența artificială și aplicarea acesteia în diferite domenii ale specialității.
Fie că vorbim despre combinarea roboticii cu inteligența artificială, fie despre asocierea realității virtuale cu inteligența artificială, este evident că, în aproape orice direcție nouă de dezvoltare a medicinei fizice și de reabilitare, inteligența artificială va juca un rol foarte important.
De asemenea, realitatea virtuală a adus schimbări importante în reabilitarea medicală. Aceasta oferă pacientului medii imersive, sigure și controlabile, care pot fi adaptate fiecărei persoane în funcție de gradul de dizabilitate, de nivelul cognitiv și de alte caracteristici individuale.
O altă evoluție importantă este reprezentată de introducerea senzorilor purtabili – așa-numitele wearables, care se dezvoltă din ce în ce mai mult. Vedem această tendință inclusiv în zona tehnologiei de consum, prin intermediul inelelor și ceasurilor cu senzori. În domeniul specializat, însă, s-a ajuns la dezvoltarea unor senzori cu o fidelitate și o sensibilitate extraordinare.
Acești senzori permit o evaluare mai precisă a pacientului, dar pot contribui și la prognosticarea evoluției acestuia. Mai ales în combinație cu inteligența artificială, deoarece senzorii purtabili generează un volum foarte mare de date. În medicină și cercetare ne interesează întotdeauna să obținem cât mai multe date, pentru a putea avea o imagine cât mai completă asupra pacientului.
Odată cu dezvoltarea tehnologiei senzorilor și a tuturor acestor tehnologii avansate, volumul de date a devenit atât de mare încât, fără utilizarea inteligenței artificiale, prelucrarea lor este foarte dificilă.
Un alt domeniu care nu este neapărat nou, dar care s-a dezvoltat și continuă să evolueze este interfața creier-computer. Aceasta a început să fie cercetată în urmă cu mai mulți ani, însă, odată cu apariția și dezvoltarea noilor tehnologii, a ajuns astăzi la performanțe extraordinare.
Unde considerați că mai avem cel mai mult de recuperat pentru ca reabilitarea să ocupe locul pe care îl merită în sistemul medical românesc?
Cred că cel mai mult avem de recuperat la nivelul decidenților politici.
Din păcate, nu doar în România, ci și în alte țări, nu este încă suficient de bine înțeles faptul că reabilitarea face parte din continuitatea îngrijirii, din ceea ce numim continuum of care. Este adevărat că reabilitarea medicală nu este la fel de spectaculoasă precum o intervenție neurochirurgicală sau o procedură de cardiologie intervențională. Însă, prin dezvoltarea celorlalte specialități care tratează pacientul în faza acută, reușim astăzi să salvăm pacienți care, în trecut, poate nu ar fi supraviețuit. O parte dintre aceștia rămân însă cu diferite grade de dizabilitate.
Dacă aceste dizabilități nu sunt tratate și nu încercăm să redăm pacientului funcția și capacitatea de a funcționa cât mai bine la nivel general, intervenția de înaltă tehnologie din faza acută nu își mai atinge pe deplin finalitatea. Până la urmă, scopul este ca omul să poată reveni la un nivel cât mai bun de funcționalitate și independență.
Cred că acest lucru trebuie înțeles mai bine la nivelul decidenților politici și că este necesară acordarea unei importanțe mai mari reabilitării în general și reabilitării medicale în special. Statisticile internaționale arată că numărul persoanelor cu dizabilități crește de la an la an, în ciuda progreselor uriașe pe care le face medicina în ansamblu.
Acest lucru transmite un mesaj important și cred că este timpul ca, și la nivelul decidenților politici, reabilitarea în general și reabilitarea medicală să ocupe un loc mai important în strategiile și deciziile privind sistemul de sănătate.
Astăzi vorbim tot mai mult despre funcționare, autonomie și participare socială. Cum s-a schimbat, în opinia dumneavoastră, modul în care este privit pacientul cu dizabilitate?
Cred că, din păcate, nu s-a schimbat foarte mult. La nivel declarativ apar, într-adevăr, enunțuri și principii care susțin autonomia, funcționarea și participarea socială a persoanelor cu dizabilități, însă, din păcate, acestea nu se transpun întotdeauna și în practică.
Acest lucru este foarte grav pentru persoanele cu dizabilități, deoarece ele reprezintă oricum un segment populațional defavorizat. Neacordarea unor facilități și lipsa unei focalizări reale asupra acestui grup la nivelul deciziei politice fac ca aceste persoane să sufere și mai mult și să devină și mai vulnerabile.
Pe de altă parte, vedem că, la nivel mondial și cel puțin la nivel european, asistăm la o stagnare a creșterii economice, dacă nu chiar la un regres. Apar scumpiri, nu doar în România, ci în întreaga Europă, iar printre primii care resimt aceste dificultăți se numără persoanele cu dizabilități.
De aceea, nu văd, cel puțin pe termen scurt și mediu, o perspectivă foarte promițătoare pentru această situație. Cred că este nevoie în continuare de o atenție reală din partea decidenților și de măsuri concrete care să sprijine persoanele cu dizabilități și să le permită să își păstreze cât mai mult autonomia și participarea în societate.
Privind spre viitor, care sunt domeniile în care considerați că Medicina Fizică și de Reabilitare va înregistra cele mai importante progrese?
Vorbeam despre această abordare prin reabilomică, o abordare multimodală menită să ofere pacientului intervenții cât mai personalizate. Cred că, în viitorul apropiat, se vor dezvolta foarte mult și senzorii purtabili.
Două sunt însă domeniile asupra cărora aș insista. Unul dintre ele a început deja să se dezvolte și este reprezentat de telereabilitare, respectiv telemedicina în general și telereabilitarea în particular, dacă vorbim despre specialitatea de medicină fizică și de reabilitare.
Practic, telereabilitarea înseamnă monitorizarea la distanță a pacienților și implementarea unor programe terapeutice inclusiv la domiciliu. Acest lucru îmbunătățește accesibilitatea pentru pacientul care nu se poate deplasa sau care se află la distanță mare de un centru specializat și, totodată, permite o personalizare mai bună a intervențiilor.
Aș vrea să precizez, apropo de telereabilitare, un aspect important, pentru că foarte multă lume și, inclusiv, unii decidenți politici care ar trebui să acorde mai multă atenție procesului de reabilitare nu înțeleg întotdeauna această diferență: telereabilitarea nu înseamnă telefizioterapie sau telekinetoterapie.
Dacă realizez kinetoterapie prin mijloace de telecomunicație, aceasta nu înseamnă neapărat telereabilitare. Este telekinetoterapie: de o parte am pacientul, iar de cealaltă parte un kinetoterapeut care îl instruiește, îl urmărește și îi recomandă diferite exerciții fizice și terapeutice.
Telereabilitarea înseamnă însă mult mai mult de atât. Înseamnă integrarea tuturor profesiilor despre care vorbeam anterior: pe lângă fizioterapie, avem terapia ocupațională, psihologia, logopedia, precum și nevoia de asistență socială. Toate acestea trebuie coordonate de medicul de reabilitare, care are rolul de a integra informațiile primite de la toate aceste profesii ce fac parte din echipa de reabilitare medicală.
Un alt domeniu care cred că se va dezvolta pe termen mediu și lung este medicina fizică.
După cum vedeți, specialitatea se numește medicină fizică și de reabilitare, adică medicină fizică și medicină de reabilitare. Între cele două nu există însă un semn de egal.
Despre reabilitare am discutat deja: aceasta se ocupă de abordarea pacientului cu dizabilitate și de încercarea de a-i reda abilitățile pierdute prin diferite intervenții. Medicina fizică se referă la acel domeniu al specialității care utilizează agenți fizici în scop terapeutic. Acești agenți fizici pot fi naturali sau artificiali.
Când vorbim despre agenți fizici naturali, ne gândim la toți factorii naturali terapeutici care există în stațiunile balneare: clima, apa, speleoterapia, salinoterapia, nămolul, lacurile terapeutice, izvoarele, crenoterapia și așa mai departe.
Toți aceștia sunt agenți fizici și fac parte din medicina fizică. Există, de asemenea, agenți fizici artificiali, cum sunt curentul electric, ultrasunetele, microundele, laserul, ultravioletele și alții, cu care operăm de peste 100 de ani în ceea ce numim fizioterapie.
Ei bine, cred că, pe termen mediu și lung, aplicarea acestor agenți fizici artificiali va cunoaște o dezvoltare foarte importantă și, mai ales, cred că va schimba paradigma medicală.
Deja studii relativ recente arată că, de exemplu, aplicarea luminii – fie că este vorba despre lumină polarizată, de diferite lungimi de undă, de diferite culori sau despre laser și laserterapie – acționează prin ceea ce se numește fotobiomodulare.
S-a dovedit că această fotobiomodulare acționează la nivel molecular și celular și modifică expresia genică. Vorbim, așadar, despre o terapie extrem de profundă, care acționează la un nivel foarte de bază, molecular și celular.
Pentru dezvoltarea acestui domeniu al medicinei fizice consider că este nevoie și de o rafinare a mijloacelor de evaluare și de identificare a schimbărilor produse în sistemele biologice, modalități de evaluare pe care, la ora actuală, nu le avem la dispoziție la nivelul de precizie necesar.
Nu putem măsura, de exemplu, efectul laserterapiei asupra țesuturilor umane la un nivel foarte precis decât în laboratoare extrem de sofisticate. Toate acestea sunt însă domenii care se dezvoltă în prezent.
Cred că trebuie să privim agenții fizici ca pe ceea ce sunt, în esență: forme de energie. Fie că vorbim despre energie electrică, despre energie mecanică prin ultrasunete sau despre lumină, vorbim despre energie. Aceasta se caracterizează prin parametri precum puterea și frecvența. Lucrând cu acești parametri, cred că, pe termen mediu și lung, medicina fizică va putea schimba în mod fundamental abordarea în domeniul medical, în general.
Din păcate, numărul persoanelor cu dizabilități crește de la an la an, așa cum spuneam, în ciuda progreselor medicale. Din acest motiv, specialitatea de medicină fizică și de reabilitare va fi tot mai solicitată, iar tehnologiile bazate pe inteligență artificială, împreună cu această abordare modernă a agenților fizici din medicina fizică, cred că vor oferi o plajă extraordinar de interesantă de cercetare și de terapie pentru viitoarele generații de medici de medicină fizică și de reabilitare.
Cum vedeți echilibrul dintre noile tehnologii și rolul medicului în reabilitarea pacientului?
În primul rând, în medicina fizică și de reabilitare există o particularitate importantă a acestei specialități, care, așa cum spuneam, reprezintă o etapă esențială în continuitatea îngrijirii, după profilaxie și tratamentul bolii acute sau cronice. Rolul medicului de medicină fizică și de reabilitare este acela de a coordona o echipă multiprofesională.
Specialitatea nu este formată doar din medic, asistent, infirmieră sau îngrijitoare. În procesul de reabilitare participă numeroși profesioniști: fizioterapeutul, terapeutul ocupațional, psihologul, logopedul, asistentul social.
Mai nou, odată cu dezvoltarea spectaculoasă a tehnologiilor, a senzorilor și a inteligenței artificiale, se conturează tot mai clar și necesitatea prezenței unui bioinginer în echipa de reabilitare. Într-o echipă atât de numeroasă, în care fiecare profesionist are un rol foarte bine stabilit, este evident că trebuie să existe și un coordonator. Acest coordonator este medicul de medicină fizică și de reabilitare, pentru simplul fapt că, în curricula sa de pregătire, există această componentă de integrare a celorlalte profesii.
În ceea ce privește echilibrul dintre tehnologii și rolul medicului, ceea ce constatăm, odată cu dezvoltarea acestor tehnologii, este că dispozitivele extrem de sofisticate nu sunt, din păcate, folosite la întreaga lor capacitate. Acest lucru se întâmplă nu doar la noi în țară, ci și în multe țări dezvoltate din Europa și chiar în America de Nord.
Este un mare păcat să ai un avion și să-l folosești ca pe un autobuz. Tocmai de aceea, rolul unui bioinginer ar fi foarte important în echipa de reabilitare, pentru a putea valorifica la maximum potențialul acestor tehnologii.
După experiența dumneavoastră în dezvoltarea specialității, ce considerați că este esențial să transmitem noii generații de medici de Medicină Fizică și de Reabilitare?
Cred că, pe lângă faptul că trebuie să fie puși în contact cu absolut tot ceea ce apare nou și cu toate dezvoltările din domeniile despre care vorbeam – robotică, senzori purtabili, inteligență artificială –, este important ca noua generație să înțeleagă și direcțiile emergente ale medicinei.
Mai nou, se vorbește despre medicina sistemelor, care combină omicele cu studii computaționale, funcționale și clinice, contribuind la identificarea unor markeri diagnostici pentru o medicină personalizată și a unor noi ținte terapeutice. De aproximativ unul-doi ani se vorbește și despre reabilomică, care integrează genomica, proteomica, metabolomica și alte domenii omice cu reabilitarea, în scopul promovării unor abordări personalizate ale pacientului.
Toate aceste lucruri trebuie aduse în atenția noii generații. Dar, foarte important, nu trebuie să uităm că toate aceste dezvoltări nu există doar pentru a fi noi dezvoltări și noi descoperiri, ci trebuie să fie în folosul pacientului. Acesta este scopul principal și final al cercetării. De fapt, acesta ar trebui să fie.
Uneori asistăm la situația în care dezvoltăm tehnologia mai mult de dragul tehnologiei decât pentru utilitatea ei reală pentru pacient. Un alt element pe care îl consider esențial de transmis noii generații de medici de medicină fizică și de reabilitare este să nu uite examenul fizic al pacientului.
Este important să discute de la om la om cu pacientul, să îl consulte, să pună mâna pe pacient, să aibă această interacțiune directă, om la om, care oferă informații ce depășesc dialogul și răspunsurile la întrebări. Este o percepție asupra stării pacientului care se dezvoltă în timp, odată cu experiența clinică a fiecărui medic. Și acest lucru este valabil, de fapt, în orice specialitate și în orice domeniu.
Se dezvoltă acel feeling, acea experiență, acea înțelepciune clinică. Aș vrea ca medicii tineri să nu uite acest lucru: trebuie să consulte pacientul, să pună mâna pe pacient și să discute cu el.
Mi-e teamă că acest aspect va fi din ce în ce mai mult neglijat și că, în anii următori, am putea ajunge în situația în care, la unitatea de primiri urgențe, prima interacțiune pe care pacientul o va avea să fie cu un robot care îi va pune întrebări și va face selecția în funcție de codul roșu, galben sau verde.
