Prof. Univ. Dr. Mădălina-Gabriela Iliescu, Președinte Societatea Română de Reabilitare Medicală
Într-un sistem medical aflat într-o continuă transformare, Medicina Fizică și de Reabilitare își consolidează rolul în parcursul pacientului, de la prevenirea dizabilității și intervenția precoce până la reintegrarea socială și profesională. Doamna Prof. Univ. Dr. Mădălina-Gabriela Iliescu, Președinte Societatea Română de Reabilitare Medicală ne-a oferit mai multe informații despre direcțiile de dezvoltare ale specialității, importanța reabilitării oncologice, schimbarea paradigmei asupra dizabilității, provocările sistemului medical românesc și proiectele Societății Române de Reabilitare Medicală. În centrul discuției se află și cel de-al 49-lea Congres Național Anual de Medicină Fizică și de Reabilitare, programat pentru octombrie 2026, precum și campania „Dirijorul”, prin care SRRM atrage atenția asupra rolului medicului specialist în coordonarea procesului complex de reabilitare.
Doamnă Profesor, privind spre perioada următoare, ce proiecte și direcții noi de dezvoltare pregătește Societatea Română de Reabilitare Medicală? Care sunt prioritățile dumneavoastră pentru consolidarea societății, sprijinirea medicilor membri și dezvoltarea specialității în România?
În perioada următoare, ne propunem să consolidăm rolul Societății Române de Reabilitare Medicală (SRRM) atât ca platformă științifică, cât și ca voce profesională a medicilor de specialitate. Una dintre priorități este educația medicală continuă, prin congrese, cursuri și webinarii axate pe teme actuale și pe aplicabilitatea practică: tehnologii avansate și robotică, reabilitare oncologică, managementul durerii, neuroreabilitare, patologie musculo-scheletală și intervenții ghidate ecografic.
Dorim, de asemenea, să sprijinim elaborarea și actualizarea unor recomandări de bună practică, să dezvoltăm colaborările cu societăți medicale din țară și din străinătate și să încurajăm cercetarea multicentrică. Un obiectiv important este implicarea mai activă a medicilor rezidenți și a tinerilor specialiști, prin programe educaționale, mentorat și acces la comunitatea științifică internațională.
În același timp, consider esențială reprezentarea intereselor profesionale ale membrilor și susținerea unui dialog constant cu autoritățile, astfel încât serviciile de reabilitare să fie mai bine integrate în traseul pacientului și finanțate în raport cu complexitatea lor. Ne dorim o societate profesională mai unită, mai vizibilă și mai aproape de nevoile concrete ale membrilor săi.
Care sunt patologiile sau categoriile de pacienți pentru care beneficiile reabilitării medicale sunt încă insuficient cunoscute sau valorificate?
Beneficiile reabilitării sunt încă insuficient valorificate în multe patologii care nu sunt asociate, în percepția publică, cu ideea clasică de „recuperare”. Un exemplu important este pacientul oncologic, care poate beneficia de intervenții înaintea tratamentului, pe durata acestuia și după încheierea terapiei, pentru combaterea decondiționării, durerii, fatigabilității, limfedemului și limitărilor funcționale.
Reabilitarea este subutilizată și în bolile cardiovasculare și respiratorii, după spitalizarea în terapie intensivă, în fragilitatea vârstnicului, în obezitate și sarcopenie, în afecțiunile planșeului pelvin, în durerea cronică și în bolile rare. Există, de asemenea, un potențial insuficient exploatat în pediatrie și în pregătirea pacientului înaintea unei intervenții chirurgicale majore, prin așa-numita preabilitare.
Mesajul esențial este că reabilitarea nu începe doar după apariția unei dizabilități severe. Ea poate preveni pierderea funcției, poate reduce complicațiile și poate ajuta pacientul să își păstreze autonomia, participarea socială și calitatea vieții.
Reabilitarea oncologică ocupă un loc tot mai important în medicina modernă. Cum s-a schimbat perspectiva asupra pacientului oncologic și care este, astăzi, rolul reabilitării în parcursul acestuia?
Perspectiva asupra pacientului oncologic s-a schimbat fundamental. Astăzi nu mai discutăm doar despre supraviețuire, ci și despre felul în care pacientul trăiește în timpul și după tratamentul oncologic: cât de independent rămâne, dacă se poate întoarce la familie și la profesie și cum îi putem reduce povara simptomelor și a sechelelor.
Reabilitarea oncologică nu mai trebuie privită ca o contraindicație, ci ca o indicație adaptată atent fiecărui caz. Ea poate începe înaintea tratamentului, prin preabilitare, poate continua concomitent cu intervenția chirurgicală, chimioterapia sau radioterapia și se poate prelungi în etapa de supraviețuire ori de îngrijire paliativă. Obiectivele pot include menținerea forței și mobilității, reducerea fatigabilității, durerii și limfedemului, prevenirea căderilor, ameliorarea neuropatiei periferice și recâștigarea autonomiei.
Este esențială evaluarea individuală a riscurilor și colaborarea strânsă cu oncologul, chirurgul, radioterapeutul și ceilalți membri ai echipei. Programul trebuie dozat și monitorizat, nu aplicat standardizat. În acest fel, reabilitarea devine o componentă transversală a parcursului oncologic și contribuie nu doar la funcție, ci și la demnitate și calitatea vieții.
Cât de importantă este schimbarea modului în care privim dizabilitatea? Ce presupune, concret, această schimbare de paradigmă pentru medic, pentru sistemul de sănătate și pentru societate?
Schimbarea modului în care privim dizabilitatea este esențială. Dizabilitatea nu trebuie redusă la un diagnostic sau la o deficiență a unei persoane. Ea rezultă din interacțiunea dintre starea de sănătate, capacitățile individului și barierele mediului fizic, social și profesional. De aceea, întrebarea corectă nu este doar „ce boală are pacientul?”, ci și „ce poate face, ce își dorește să facă și ce îl împiedică?”.
Pentru medic, această paradigmă presupune o evaluare funcțională completă, obiective stabilite împreună cu pacientul și rezultate măsurate prin autonomie, activitate și participare, nu exclusiv prin parametri biologici. Pentru sistemul de sănătate, înseamnă continuitate între faza acută și reabilitare, echipe multidisciplinare, acces la tehnologii asistive și servicii comunitare. Pentru societate, înseamnă accesibilitate, educație, combaterea stigmatizării și oportunități reale de integrare școlară și profesională.
În fond, nu vorbim despre a adapta persoana la un sistem rigid, ci despre a construi un sistem care îi permite fiecărei persoane să participe cât mai deplin la viața comunității.
În contextul celui de-al 49-lea Congres Național Anual de Medicină Fizică și de Reabilitare, programat pentru octombrie 2026, ce noutăți pregătiți pentru participanții din acest an?
Al 49-lea Congres Național Anual de Medicină Fizică și de Reabilitare se va desfășura în perioada 7–10 octombrie 2026, în format hibrid, cu participare fizică la Centrul Cultural „Ion Besoiu” din Sibiu și cu posibilitatea urmăririi online. Dorim ca această ediție să combine rigoarea științifică, componenta practică și dialogul interdisciplinar.
Pregătim un program care să reflecte direcțiile majore ale specialității: tehnologii avansate, evaluare funcțională modernă, neuroreabilitare, patologie musculo-scheletală, reabilitare oncologică, geriatrică și metabolică, precum și managementul dizabilității. Ne propunem să avem lectori valoroși din țară și din străinătate, sesiuni interactive, cursuri de perfecționare, work-shopuri, mese rotunde, prezentări de cazuri și activități cu aplicabilitate directă în practica medicală.
O atenție specială va fi acordată medicilor rezidenți și tinerilor specialiști, pe care dorim să îi implicăm mai mult în sesiunile științifice și în viața Societății. Programul complet este în curs de definitivare, însă obiectivul nostru este ca fiecare participant să plece de la congres nu doar cu informații noi, ci și cu soluții pe care le poate utiliza în îngrijirea pacienților.
Care considerați că este astăzi cea mai mare provocare pentru dezvoltarea Medicinei Fizice și de Reabilitare în România și ce soluții vedeți pentru depășirea ei?
Cea mai mare provocare este, în opinia mea, integrarea insuficientă și adesea tardivă a reabilitării în traseul pacientului. În multe situații, pacientul ajunge la medicul de Medicină Fizică și de Reabilitare după instalarea unor limitări importante, deși intervenția precoce ar putea preveni complicații, dizabilitate și dependență. La aceasta se adaugă diferențele mari de acces între regiuni, deficitul unor profesioniști din echipa multidisciplinară și finanțarea care nu reflectă întotdeauna complexitatea actului de reabilitare.
Soluția nu este una singură. Avem nevoie de trasee clinice clare, cu criterii de trimitere precoce către reabilitare, de dezvoltarea serviciilor ambulatorii și comunitare, de echipe multidisciplinare complete și de continuitate după externare. Sunt necesare investiții în resursa umană, tehnologii și infrastructură, dar și indicatori funcționali și registre care să demonstreze rezultatele obținute.
În același timp, trebuie să explicăm mai bine că reabilitarea nu reprezintă un cost suplimentar, ci o investiție: reduce complicațiile și reinternările, scurtează dependența de îngrijire și crește șansa de reintegrare socială și profesională. Pentru aceasta este nevoie de colaborare între profesioniști, organizațiile de pacienți și autorități, precum și de o reprezentare profesională consecventă.
În acest sens am demarat o amplă campanie de conștientizare, „Dirijorul”, în care SRRM aduce în spațiul public o idee fundamentală: medicina fizică și de reabilitare este o specialitate clinică și reprezintă un proces interdisciplinar coordonat, în care pacientul nu are nevoie de intervenții disparate, ci de o echipă care lucrează după aceeași partitură. Iar atunci când evaluarea, obiectivele și terapiile sunt armonizate de medicul specialist MFR, reabilitarea medicală poate să-și atingă adevăratul scop: mai multă funcționare, mai multă autonomie și o calitate mai bună a vieții.
