Prof. Univ. Dr. Elena Rezuș Fost Președinte al Societății Române de Reumatologie (octombrie 2023 – octombrie 2025)
Congresul Național de Reumatologie aduce în prim-plan cele mai recente direcții de diagnostic și tratament în bolile imuno-inflamatorii reumatismale, de la terapiile țintite și medicina personalizată până la utilizarea inteligenței artificiale în practica medicală. Pentru specialiști, aceste evoluții înseamnă nu doar acces la noi opțiuni terapeutice, ci și necesitatea de a regândi modul în care sunt identificați și monitorizați pacienții. În România, una dintre provocările importante rămâne însă diagnosticarea cât mai timpurie a bolii și accesul rapid și echitabil la îngrijire specializată.
În acest context, am discutat cu Dna.Prof. Univ. Dr. Elena Rezuș, fost președinte al Societății Române de Reumatologie în perioada octombrie 2023 – octombrie 2025, despre principalele teme ale Congresului Național de Reumatologie, despre schimbările produse în specialitate în ultimii ani și despre ceea ce ar trebui să se schimbe în continuare pentru ca pacienții cu boli reumatice să beneficieze de un diagnostic precoce, tratamente moderne și o abordare medicală cât mai apropiată de nevoile fiecăruia.
Congresul Național de Reumatologie este unul dintre cele mai importante evenimente științifice dedicate specialității din România. Care sunt principalele teme și noutăți medicale care vor fi abordate în cadrul acestei ediții și ce considerați că va prezenta cel mai mare interes pentru participanți?
Congresul Național de Reumatologie, ajuns la a XXXII-a ediție, rămâne principalul forum științific al specialității noastre.
Manifestarea din acest an, care se va desfășura în intervalul 25-26 noiembrie la Poiana Brașov, este cadrul ideal pentru relevarea dinamicii conceptuale, în plan diagnostic și terapeutic, a bolilor imuno-inflamatorii reumatismale, cu un impact semnificativ asupra definirii conceptului de medicină personalizată.
Trei direcții domină programul științific :
- Prima este extinderea terapiilor țintite dincolo de indicațiile clasice: inhibitorii de JAK își confirmă eficacitatea în arterita cu celule gigante și în polimialgia reumatică, iar primele comparații directe între agenți biologici încep să ofere argumente pentru ierarhizarea terapeutică bazată pe dovezi ;
- A doua este schimbarea de paradigmă în boala Sjögren, de la „sindrom” la boală de sine stătătoare, cu implicații directe asupra diagnosticului precoce al formelor extraglandulare ;
- A treia este riscul cardiovascular asociat bolilor reumatice autoimune, care îi impune reumatologului un rol activ în screeningul comorbidităților.
Nu în ultimul rând, integrarea inteligenței artificiale în practica clinică — de la interpretarea imagistică la predicția răspunsului terapeutic — va genera dezbateri consistente, la fel ca terapiile celulare emergente (CAR-T, anticorpi bispecifici) transferate din onco-hematologie.
Cred că interesul cel mai mare al participanților se va îndrepta către sesiunile cu aplicabilitate clinică imediată: poziționarea noilor molecule în raport cu resursele și protocoalele terapeutice disponibile în România, actualizarea ghidurilor de practică și dezbaterile de caz clinic, acolo unde teoria se confruntă cu realitatea din cabinet.
Congresul rămâne, an de an, un spațiu esențial de formare continuă și de coeziune profesională pentru comunitatea reumatologilor din țara noastră.
Diagnosticul precoce este esențial în multe dintre bolile reumatice. Unde considerați că există încă dificultăți în România și ce ar putea fi îmbunătățit în managementul pacientului cu boli reumatice?
Diagnosticul precoce, în România, rămâne una dintre cele mai mari provocări ale specialității noastre. Conceptul de „fereastră de oportunitate terapeutică”, larg susținut de recomandările EULAR, presupune orientarea către reumatolog în primele săptămâni de la debutul simptomelor și inițierea promptă a tratamentului, pentru a preveni leziunile structurale ireversibile. Realitatea din practica clinică arată, însă, o situație diferită: întârzierile de diagnostic rămân semnificative în poliartrita reumatoidă, spondilita anchilozantă și artrita psoriazică, iar intervalul de la debutul bolii până la inițierea terapiei biologice se poate prelungi considerabil, uneori cu mult peste limitele recomandate.
Cauzele acestor întârzieri sunt multiple și se cumulează. Pe de o parte, distribuția teritorială a reumatologilor rămâne profund inegală — există încă județe fără niciun specialist, iar marea majoritate a medicilor sunt concentrați în marile centre universitare (București, Iași, Cluj-Napoca), ceea ce înseamnă timpi de așteptare lungi pentru pacienții din mediul rural sau din zonele defavorizate. Pe de altă parte, medicul de familie, adesea supraaglomerat și insuficient familiarizat cu semnele de debut ale bolilor inflamatorii reumatice, tinde să trateze simptomatic — cu antialgice sau antiinflamatoare — înainte de a orienta pacientul către un specialist. Nu în ultimul rând, pacienții înșiși contribuie uneori la întârziere, fie din lipsă de informare, fie din teama față de tratamentele imunomodulatoare, ajungând frecvent mai întâi la ortoped sau la medicul de recuperare.
Aceste întârzieri au consecințe directe asupra managementului bolii: majoritatea pacienților ajung la reumatolog cu leziuni structurale deja instalate, ceea ce face ca obiectivul terapeutic — remisiunea sau activitatea scăzută a bolii — să fie mult mai greu de atins.
Ce ar putea fi îmbunătățit în managementul pacientului cu boli reumatice?
Cred că prioritățile sunt formarea continuă a medicilor de familie pentru recunoașterea semnalelor de alarmă caracteristice bolilor imuno-inflamatorii cronice reumatismale, extinderea rețelei teritoriale de reumatologie și stimularea rezidențiatului în specialitate, dezvoltarea unor circuite rapide de tip „early arthritis clinic” pentru pacienții cu artrită de debut, precum și facilitarea accesului la ecografie musculo-scheletală, inclusiv prin telemedicină și programe de mentorat pentru centrele fără specialist. La acestea se adaugă simplificarea și uniformizarea protocoalelor terapeutice naționale, consolidarea registrelor de boală pentru monitorizarea reală a intervalului diagnostic, precum și campanii susținute de educație a pacienților și a medicilor de familie, derulate împreună cu organizațiile de pacienți. Un diagnostic precoce corect, susținut de întregul sistem de sănătate, rămâne, în opinia mea, cea mai eficientă investiție pentru reducerea dizabilității pe termen lung.
Privind perioada în care v-ați aflat la conducerea Societății Române de Reumatologie (octombrie 2023 – octombrie 2025), cum ați perceput evoluția specialității și care sunt schimbările pe care le considerați cele mai importante pentru reumatologia românească?
Perioada în care am avut onoarea de a fi Președinte al Societății Române de Reumatologie, octombrie 2023 – octombrie 2025, a coincis cu un moment de consolidare reală a specialității în România. Am asistat la o aliniere tot mai strânsă a protocoalelor terapeutice naționale la recomandările EULAR, prin actualizarea și extinderea listei de molecule rambursate — de la inhibitorii de JAK la noi agenți biologici pentru spondilartrite și artrita psoriazică, și la terapia țintită pentru arterita cu celule gigante — precum și prin introducerea unui protocol dedicat artritei idiopatice juvenile.
Un alt progres important a fost consolidarea Registrului Român de Reumatologie, care oferă astăzi o imagine mai fidelă a practicii clinice reale și susține deciziile de politică sanitară cu date, nu doar cu opinii. Am urmărit, de asemenea, o colaborare mai strânsă între Societate și Comisia de Reumatologie a Ministerului Sănătății, esențială pentru actualizarea rapidă a protocoalelor terapeutice.
Rămân, totuși, provocări structurale — numărul insuficient de reumatologi și distribuția lor inegală pe teritoriul țării — pe care le consider o prioritate pentru perioada următoare. Dincolo de aceste realizări punctuale, cred că cea mai importantă schimbare este de natură culturală: reumatologia românească a câștigat vizibilitate și încredere, atât în rândul autorităților, cât și al pacienților, ca specialitate capabilă să ofere un standard european de îngrijire.
Privind spre viitor, cum v-ați dori să evolueze reumatologia în România și managementul pacientului cu boli reumatice?
Mi-aș dori, în primul rând, ca diagnosticul precoce să devină regulă, nu excepție, ceea ce presupune o rețea de reumatologi suficient de numeroasă numeric și echilibrată teritorial, astfel încât niciun județ să nu mai rămână fără un specialist. Aceasta rămâne, în opinia mea, condiția fundamentală pentru orice altă îmbunătățire a managementului bolii.
Pe termen mediu, sper la o integrare mai amplă a instrumentelor moderne în practica curentă — ecografie musculo-scheletală extinsă la nivel teritorial, inteligență artificială pentru interpretare imagistică și predicția răspunsului terapeutic, precum și registre naționale complete, capabile să susțină decizii de politică sanitară bazate pe date reale, nu doar pe estimări. O medicină de precizie, adaptată profilului fiecărui pacient, ar trebui să devină standard, nu o excepție rezervată centrelor mari.
Nu în ultimul rând, îmi doresc un management cu adevărat integrat al pacientului reumatologic — o colaborare firească, interdisciplinară între reumatolog și celelalte specialități medicale pentru gestionarea comorbidităților, alături de o educație susținută a pacienților, care să le permită să recunoască din timp semnele bolii și să rămână parteneri activi în tratament.
Cred profund că viitorul specialității noastre, reumatologia, depinde deopotrivă de efortul nostru de a asimila progresele științifice remarcabile din domeniu și de condițiile fără de care acest efort rămâne incomplet: susținerea instituțională, politici coerente de sănătate publică și implicarea activă a pacientului reumatismal, prin programe de conștientizare, într-un plan terapeutic autentic și personalizat. Numai astfel efortul nostru colectiv își va putea împlini menirea pentru toți cei angajați în această nobilă misiune — aceea de a trata și de a oferi pacienților cu patologie imuno-inflamatorie reumatismală o calitate a vieții pe măsura demnității lor.
