Prof. dr. Dan PRELIPCEANU
UMF București, Spitalul Clinic de Psihiatrie “Prof Alex. Obregia” București
În dicţionarele de pe internet poţi găsi o traducere sugestivă a sintagmei burn out: „The tubes burned out easily and had to be constantly replaced….. Lămpile se ardeau repede şi trebuiau înlocuite constant”. Aceasta este acţiunea în urma căruia apare sindromul respectiv: epuizarea propriei energii intelectuale, de obicei direct legată de profesia pe care o desfăşori, se presupune cu multă pasiune şi dedicaţie şi după o perioadă de efort îndelungată.
Definiția cea mai sugestivă, inclusiv pentru eventuale măsuri preventive, pornește de la contextul în care sindromul apare: depășirea rezistenței la efortul profesional al unui individ, precum și a capacității sale de recuperare ( Attwell, 2009). Exteriorizarea sa, percepută de ceilalți, dar și de individul în cauză, se face prin comportamente și trăiri mai mult sau mai puțin subiective, sesizate de acesta și / sau de cei din jur. Simptomele cele mai frecvente sunt superpozabile celor din diversele forme de depresie: oboseală, insomnii, dificultăți de concentrare, iritabilitate, dispoziție depresivă, pierderea plăcerii și motivației pentru activități curente, în primul rând – surprinzător – cele legate de activitatea profesională. Nu lipsesc simptomele psihosomatice: cefaleea, dorsalgii, tulburări de tranzit digestiv, dificultăți de respirație cu senzatii de sufocare, inapetența,cenestopatii diverse.
Dacă vorbim de simptome vorbim de analogii cu modelul medical, ceea ce nu este neapărat cazul. Taxonomiile psihiatrice oficiale nu recunosc sindromul burn – out (b.) ca formă de depresie. Clasificarea Internaținală a Bolilor a OMS (ICD 10, 1992) îl include în ultimul capitol ( printre “Factori ce influențează starea de sănătate și contactul cu serviciile de sănătate” de la codurile Z00 – Z99, la “Probleme legate de dificultăți de management a propriei vieți”, cod Z73.0 alături de alte “probleme”, ca “accentuarea trăsăturilor de personalitate” care include și tipul A de comportament, “lipsă de relaxare și tristețe”, “stres neclasificat în altă parte”, “abilități sociale neadecvate neclasificat în altă parte”, “conflict de rol social neclasificat în altă parte”, toate codificate de la Z73.1 la Z73.5), care nu se referă nicidecum la entități nosologice, ci la particularități contextuale și de, eventual, vulnerabilitate psiho – soacială individuală.
Îl putem defini deci printr-o sumă de simptome psihologice, mai mult sau mai puțin interșanjabile cu cele psihiatrice, deja inventariate printre criteriile de diagnostic ale unor tulburări psihiatrice (depresia de epuizare, tulburarea de stres etc.). E drept că, în timp, aceste simptome și disfuncții psihologice pot deveni adevărate simptome depresive. Este bine să fim conștienți că apariția lor poate presupune o schimbare în viața profesională a individului, b. fiind de fapt o stare depășită de stres profesional. Asta înseamnă că în timpul efortului profesional, pe care îl depunem îndeobşte cu o oarecare satisfacţie, apare ceva care ne nemulţumeşte sau ne dezamăgeşte şi care se transformă în stres. Mai frecvent stresul profesional poate fi generat şi de o aşteptare nesatisfăcută, care ne induce o stare de frustrare. Intensitatea acestei frustrări ar depinde și de narcisismul propriu raportat la identificarea succesului profesional cu propria valoare. Acest egoism psihologic, cum îl numesc unii psihologi și filosofi, ar fi punctul de plecare al dependenței de muncă (work – aholism), unică gratificare a unui ins creator și hedonic în același timp, pentru care performanța profesională răsplătește efortul de a o obține, dar se suprapune și cu plăcerea de a o trăi subiectiv, contemplând-o de la înălțimea orgoliului personalității. Utilizarea termenului de b. este de aceea probabil, de multe ori, excesivă pentru că ar trebui limitată doar la acei indivizi care au aceste simptome în contextul unei activități profesionale intense (unii îl și numesc stres ocupațional), cu miză ridicată (cercetători, profesioniști de vârf, profesii care cer multă implicare subiectivă, emoțională, intelectuală). În unele profesii riscul de b. este a priori acceptat, de aceea acești profesioniști beneficiază de sporuri pecuniare sau de concedii de odihnă prelungite (medicii psihiatri au astfel de sporuri la salariu și la durata concediului de odihnă, așa numitul “spor de periculozitate”, la fel medicii legiști, piloții, mecanicii de locomotivă etc.).
Ca urmare a apariției b., individul resimte reducerea capacității de a face față unor situații (capacitatea de coping) și solicitări profesionale uzuale, pe care le rezolva cu ușurință și plăcere înainte, urmată de o tot mai accentuată lipsă de interes față de aceste activități, descurajare și pierderea motivației pentru a le mai continua. În fional individual se întreabă dacă demersul său profesional, atât de mult investit subiectiv și intelectual pînă atunci își mai are rostul. În tentativa de a operaționaliza printr-un instrument de cuantificare a perturbărilor subiective acuzate de un individ care prezintă b. autorii vorbesc de “epuizare, cinism, ineficacitate”, ca dimensiuni definitorii, din punctul de vedere al psihologiei sociale, în contrast cu “energia, implicarea, eficacitatea” anterioare apariţiei sindromului (Maslach Burnout Inventory, Palo Alto, 1995).
Opinii mai recente argumentează extinderea și echivalarea termenului de b. cu stresul cronic ce poate apărea în varii circumstanțe, nu numai profesionale (Bianchi ș.a., 2014). Acești autori cred că “stresul nerezolvat“ nu poate fi considerat doar în domeniul activuității profesionale și că, în perspectiva integrată asupra sănătății această tulburare ar trebui văzută ca una multidimensională, cu consecințe pozitive asupra cercetării stresului cronic în general și a măsurilor preventive în special. Într-adevăr multe zone ale medicine și psiho-sociologiei sunt conexe cu acest sindrom chiar dacă el nu are ca atare statut nozologic în taxonomiile oficiale, din care însa nu lipsesc o mulțime de formulări care trimit la simptome clinice, consecințe ale stresului cronic, profesional sau nu. De unde putem deduce că de multe ori ceea ce numim b. în unele situații poate la fel de bine considerat ca stres cronic / tulburare acută / posttraumtică de stres / reacție depresivă de stres sau alte etichete din jargonul medical, psihiatric, oficial sau neoficial.
Oricum ar fi denumit acest ansamblu de simptome psihologice, devenite sau nu cu timpul simptome psihiatrice ce pot fi categorizate ca definitorii pentru tulburări psihice / psihosomatice ele se însoțesc de modificări biologice (creșterea plasmatică a hormonilor legați de stres , cu consecințe clinice majore), consecințe funcționale negative (scăderea capacității de muncă), comorbidități somatic asociate, unele cu consecințe severe, chiar fatale (afecțiuni cardio – vasculare, infarct miocardic), comorbidități sau complicații psihiatrice (depresii, suicid, disfuncții cognitive pasagere), agravarea unor afecțiuni psihosomatie (respiratorii, cardiace, imunitare, dermatologice). Ca în toate tulburarile psihice / psihosomatice importanța stresului depinde de semnificația subiectivă a evenimentului psihotraumatizant / stresant pentru fiecare individ după modelul clasic al psihiatrilor germani de la mijlocul secolului trecut (Kretschemer, 1966) al “trăirii cheie” (Schlusserlebnis). Întocmai cum o cheie (evenimentul stresant, acut sau cronic) se potrivește în “lacătul” subiectiv (vulnerabilitatea individului conferită de semnificația subiectivă a stresului pentru indiviul în cauză), așa și un stresor devine mai sever dacă “se porivește” cu zona de maximă motivație subiectivă a individului. Aceștia au subliniat și importanța contextului subiectiv imediat (Hintergrund) sau de fond al dispoziției afectiv – emoționale (Untergrund) din momentul impactului cu stresorul, așa cum le – a descris Kurt Schneider (1947). Acești autori au descris plastic acest mecanism ca un “călcâi al lui Achile” care conferă vulnerabilitatea prin care evenimentul (o sumă de evenimente) se transformă în trăirea subiectivă de b., depresie reactivă, de epuizare etc.
Regăsim acest mecanism de apariție în listele de circumstanțe și situații posibile în viața profesională a individului, premonitorii instalării b., așa cum a fost inițial termenul utilizat de Herbert Freudenberger (1974): zădărnicia activității profesionale / chiar a vieții personale, care apare ca fiind zilnică, ca o inutilă risipă de energie, apariția stării de oboseală, apoi de epuizare, perceperea ca lipsite de sens a tuturor activităților cotidiene, care îți par împovărătoare, ca și cum îți fac mintea să nu mai funcționeze ca altădată, iar activitatea devine lipsită de sens, percepută ca atare și de cei din jur, de șefii profesionali etc. Toate acestea apar cînd munca pare că își pierde motivația, cînd nu este recunoscută de cei care contează pentru individ, când nu apar rezultatele scontate, sau când rezultatele pozitive sunt asumate de alții etc. Individul cu b. trăiește ca urmare un sentiment de dezangajare profesională, de pierdere a speranței, de autodevalorizare, detașare, de abandon din partea celorlalți.
Cunoașterea alternativei b. la indivizii activi și competitivi este utilă pentru că aceștia pot să-și ia măsuri de precauție: evitarea activității haotice, sub presiunea autoimpusă a obținerii performanței cu orice preț, evitarea așteptărilor nerealiste, a pierderii controlului propriu asupra ritmului propriei munci, a stilului de viață defectuos de tip work – aholic, cu absența unor necesare perioade de relaxare, repaus și a somnului suficient și reparator, evitarea escaladării perefecționismului sau a delegării unor sarcini. Tipul A de personalitate (Friedman, Rosenman, 1979), caracterizat prin hipercompetitivate – ostilitate, ambiție, nerăbdarea de a atinge obiectivul profesional stabilit (prin implicarea profesională totală, care duce la dependența de muncă, numită și work – aholism), toate aceste comportamente desfășurîndu – se sub presiunea timpului, trebuie cunoscut și la nevoie autodecelat pentru a lua măsuri igienice de a-l adapta la realități: eventuala viziunea pesimistă asupra lumii trebuie înlocuită cu una pozitivă, constructivă, iar rețeaua de suport social trebuie utilizată din plin la socializarea reparatorie atunci când suntem suprasolicitați, ca și cea a trusted – confindent – lui pentru detensionarea momentelor de presiune decizională legată de proriile alegeri.
Bibliografie.
Attwell KC (2009), Physician and medical student mental health, în: Sadock BJ, Sadock VA, Ruiz P (eds) Kaplan&Sadock’s Comprehensive Textbook of Psychiatry, 9-th ed., Wolter Kluwer Lippincott Williams&Wilkins, vol 2, 2703-16.
WHO (1992), ICD – 10. Clasificarea tulburărilor mentale și de comportament. Simptomatologie și diagnostic clinic. Ed. All, 1998.
www.adrenalfatigue.org/burnout– questionnaire
Bianchi, R., Truchot, D., Laurent, E., Brisson, R., & Schonfeld, I. S. (2014). Is burnout solely job-related? A critical comment. Scandinavian Journal of Psychology, 55(4), 357-361.
Kretschmer E. (1966), Der Senzitive Beziehungswahn, ed.6, Springer, Berlin.
Schneider K. (1947), Klinische Psychopathologie, ed 7, Georg Thieme Verlag KG, Stuttgart.
