Interviu cu DR. ILEANA BOTEZAT-ANTONESCU • Director medical • Medic psihiatru și psihoterapeut, cu o experiență vastă atât în domeniul privat cât și în cel public
Ce sunt tulburările mintale?
Sănătatea psihică, alături de sănătatea fizică, este susţinută de 4 piloni: Sentimentul de identitate personală și o viaţă cu sens; Calitatea relaţiilor personale importante; Calitatea relaţiilor sociale și contribuţia ta socială; Abilităţile profesionale și recunoașterea acestora. Boala / tulburarea psihică constă într-un proces care realizează un deficit psihic important și prelungit al persoanei conștiente, care duce la o dezechilibrare a vieţii psihice conștiente a persoanei. Psihismul individului se reorganizează, prezentând manifestări care nu apar în starea normală / sănătoasă. În acest fel, boala psihică grevează capacitatea individului de a se autoadministra raţional, diminuează și perturbă libertatea lui interioară, comunicarea interpersonală, intersubiectivă, manifestarea și integrarea persoanei în plan socio-cultural.
Putem spune că asocierea altor afecţiuni/ comorbi-ditatea este mult mai frecventă la pacienţii cu tulburări psihice decât la cei cu alte afecţiuni?
Există o șansă mai mare în cazul pacienţilor cu afecţiuni psihice de a dezvolta o comorbiditate. De exemplu, peste 50% din pacienţii cu depresie majoră au și o altă comorbiditate so-matică (cardio-vasculară, metabolică, neurologică, etc.). Studiul Naţional de Comorbiditate (SUA, Kaplan si Sadock, 1998) a raportat că 1 din 4 indivizi întrunesc criteriile diagnostice pentru cel puţin o formă clinică de anxietate în paralel cu o comorbiditate de tip cardio-vascular sau metabolică. Femeile au o prevalenţă de 30,5% de-a lungul vieţii, iar bărbaţii, de 19,2%. Prevalenţa scade o dată cu creșterea statutului socio-economic.
În ultima perioadă se pune tot mai mult accentul pe derularea unei colaborări interdisciplinare între specialităţi. Este necesară o astfel de colaborare interdisciplinară și între medicii psihiatri și alţi specialiști?
Da, apare ca imperios necesară. De exemplu, în cazul depresiei, care este cea mai frecventă patologie psihiatrică (alături de tulburările de anxietate), s-a constatat că prevalenţa unui episod depresiv major este de 12,8 % pe parcursul vieţii și de 6,9% pe parcursul unui an. În cazul acestor pacienţi, tratamentul psihofarmacologic uneori nu este suficient, ci va fi necesară intervenţia psihoterapeutului cu ședinte de terapie individuală sau poate chiar și de grup. Dacă rezistenţa la tratament se dovedește una crescută, se poate interveni cu electrostimularea magnetică transcraniană, metodă modernă, non-invazivă, sub îndrumarea atentă a unui neurolog.
Este abordarea pluridisciplinară cheia tratării tulburărilor de sănătate mintală?
După cum am spus mai sus, părerea unanimă a specialiștilor este că da. În cazul pacienţilor cu boli cronice, rolul terapeutic și de monitorizare este alocat atât medicului de familie și medicului curant pentru boala organică, cât și psihiatrului și psihoterapeutului. Medicii de familie și medicii de specialitate sunt în general primii care pot depista depresia la pacienţii cu boli cronice. Primul pas este aplicarea screeningului de rutină pentru depistarea depresiei la prima prezentare, la 3-6 luni după prima prezentare și ulterior, din 3 în 3 luni sau în funcţie de evoluţia bolii sau de factorii psihosociali la care este expus pacientul. Dacă boala cronică prezintă o evoluţie favorabilă, screeningul se poate aplica apoi anual. Dacă scorul pacientului nu este situat în limitele normale, este necesară direcţionarea spre o evaluare amănunţită, realizată de către medicul psihiatru cu ajutorul psihologului clinician. Toţi aceștia trebuie: • să se informeze reciproc prin documente medicale – privind modificările realizate în tratamentul primit de pacient; • să evalueze periodic complianţa la tratament; • să evalueze eficacitatea și nivelul de satisfacţie privind tratamentul primit și să îl ajusteze dacă este cazul (de exemplu: includerea unei anumite intervenţii psihofarmacologice sau psihoterapeutice, schimbarea unui tip de medicament cu altul, recomandarea unui anumit fel de terapie individuală sau de grup etc).
Putem spune că somatizarea este o afecţiune psihiatrică?
Abordarea terapeutică a pacienţilor cu afecţiuni cronice nu trebuie să rămână centrată doar pe afecţiunea somatică, ci să fie adresate și implicaţiile psihice / psihologice ale acesteia. Tulburarea de somatizare constă în prezentarea unor acuze somatice şi fizice recurente, fără o tulburare fizică demonstrabilă, punând medicul somatician în dificultate. Probabil aţi auzit adesea replica: pacientului îi este rău, dar toate analizele sunt în parametri optimi. Ce se întâmplă de fapt acolo? Toate gândurile și trăirile noastre emoţionale se pot transpune, la un moment dat, în absenţa exprimărilor sale, în plan fizic, la nivel simptomatologic, nealterând însă structura anatomică (cel puţin în primă fază). Somatizarea este astfel un mecanism care conduce la conturarea unei tulburări care afectează funcţionarea optimă a persoanei și necesită o abordare terapeutică specifică unei afecţiuni psihiatrice.
